Progresul ca parghie de
imbunatatire a vietii poate ajunge toxic tocmai in ce priveste calitatea
vietii.
Cand imi povestea bunica despre
copilaria ei, copil fiind eu insami atunci, eram fascinata dar totusi cumva
mandra ca vremurile evoluasera si eu ma puteam bucura de televizor si jucarii
cumparate de la magazin. La scoala generala desenam roboti si masini zburatoare
pentru tema “noi in anul 2000”, cam fantezist daca ma gandesc ca circul tot cu mijloacele de transport in comun, numai ca acum
nu perforez biletul, validez cardul!, desi am ajuns in 2014.
La adolescenta mi se parea
nedrept sa locuiesc intr-un oras mic si linistit unde cunosti pe toata lumea si
cam toti te stiu, am concluzionat ca mirajul marilor orase este potrivit cu
varsta primelor cautari, de ce al primelor? pentru ca nu te opresti niciodata
sa cauti. Desi trecuta de prima tinerete inca mai caut formula magica si ce sa vezi? Mi se pare obositor un oras mare in care esti intr-o
alergatura continua intre servici si casa, in care nu cunosti aproape pe nimeni si
nimeni nu te cunoaste! Se pare ca fiecare varsta are concluziile ei! Acum mi se
pare mirifica viata intr-un oras mic si linistit.
Concluzie peste celelalte
concluzii? Intotdeauna tanjesti dupa ce n-ai.
