joi, 5 decembrie 2013

Voi ce vroiati sa va faceti cand veti fi mari?



Nu-mi da pace o intrebare pe care adultii o pun mereu copiilor cand acestia sunt mult prea mici pentru raspunsurile pe care le dau: “ce vrei sa te faci cand vei fi mare”?
De ce unii stiu de mici ce vor sa se faca cand vor fi mari, de ce unii vor sa fie doctori? avocati? si cat de reala este imaginea lor despre meseria la care viseaza? N-am stiut ce vreau sa fiu cand voi fi mare si meseria pe care am ajuns sa o practic este de fapt o consecinta a unor alegeri care nici macar nu-mi apartin. Nu sunt fericita cand se termina luna si se trimit declaratiile, nu am un sentiment de implinire si nici nu cred ca fac pe cineva fericit ca mi-am facut treaba bine si m-am incadrat in termene. Am uitat sa spun, sunt contabil!
De ce nu fac altceva? Pentru ca nu m-am gandit niciodata ce vreau sa ma fac si uite m-am facut déjà mare, chiar foarte mare. Stereotipurile de genul “niciodata nu este prea tarziu” nu-mi par credibile, mai ales dupa o anumita varsta. Ma gandesc de multe ori ca vreau sa fac altceva, ceva important, care sa conteze dar nu pot sa ma abat de la drumul meu de acum si nici nu am un vis nerealizat cum ca as fi vrut sa ma fac altceva. Si nici nu stiu care este ceva-ul ala care chiar conteaza.
Dupa experienta meseriei de mama in care am deraiat, m-am redresat si tot asa de-a lungul celor 25 de ani, mi-am dat seama ca asta mi-a iesit totusi destul de bine, desi nu am avut copiii ideali si nici eu nu am fost o super mama.
Cand ajungi o persoana importanta vii si spui ca ai stiut tot timpul ca acolo ai  vrut sa ajungi, ca ai urmat visul pas cu pas, caramida cu caramida. Cand nu esti o personalitate nu se oboseste nimeni sa te intrebe daca ai ajuns ce vroiai sa te faci cand vei fi mare, suntem suma persoanelor cu care intram in contact, rezultatul alegerilor inspirate sau mai putin inspirate si tot ce tine de noroc, destin….
Putin mai multa bucurie de la o altfel de munca am obtinut in vara asta cand experimentam gradinaritul, si nici nu vreau sa-mi imaginez ce reactii ar fi avut parintii mei daca in copilarie, la intrbarea “ce vrei sa te faci cand vei fi mare”, raspunsul meu ar fi fost “gradinareasa”!

12 comentarii:

  1. eu am vrut sa ma fac tren intai, apoi pompier si nu mai stiu dupa. dar nu m-am visat doctorita sau invatatoare, asta clar. pe la vreo 12 ani mi-ar fi placut sa ma fac mecanic auto - si acum bag mainile in vaselina fara greturi, dar ma oripilez sa amestec in compozitia de chiftele. am 4 meserii cu studii, acte si experienta, am mai cochetat cu inca doua si, dac-o fi sa ma plictisesc de ce fac acum (ceea ce nu cred), ma apuc de altceva. (am si curs de calificare in biblioteconomie, daaa?:) l-am facut de curiozitate)
    ce-ti urez? sa ajungi sa fii platita pentru ce-ai face, oricum, gratis. si niciodata nu-i prea tarziu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cand diriginta mea(profesoara de biologie) a format un grup de elevi care sa reprezinte scoala la un concurs de prim ajutor, pentru scurt timp mi-am dorit sa fiu asistenta medicala, ce-i drept nu ma pierd in situatii de criza si imi corelez bine gandirea si actiunile. Pentru scurt timp am vrut sa fiu strungar ca tatal meu, apoi am vrut sa dau la un liceu de matematica-fizica dar parintii au hotarat pentru unul economic, in ideea ca sunt fata si in conceptia lor asta mi se potrivea. Iata deci cum am ajuns contabil fara sa vreau. Cu siguaranta as vrea sa fac si altceva, ma mai gandesc.
      Cel mai tare m-a ingrozit raspunsul dat de unul din baietii mei cand era in clasa I: "vreau sa fiu sofer pe 282"!

      Ștergere
  2. daca baiatul avea o aspiratie, de ce sa te ingrozesti?:) crescand, aspiratiile se schimba si ele.
    (conform certificatului de calificare de la terminarea liceului, sunt prelucrator prin aschiere, deci strungar +. eu am fost la mate-fizica, ai mei ar fi ras daca le-as fi spus ca vreau liceu economic sau ceva gen chimie-biologie. de asistenta nu-s buna, am prea mult cinism si prea putina empatie.)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa e Simona, sofer nu-mi suna prea bine dar cand a ajuns la liceu a zis ca vrea sa plece in Legiunea Straina si atunci chiar m-am ingrozit. Facea box si mult sport in general dar a descoperit miracolul fast-food prin clasa a XII a, a luat serios in greutate si uite asa i s-a naruit visul spre bucuria noastra de parinti grijulii. Acum lucreaza in vanzari si este fericit.

      Ștergere
    2. Probabil e la inceput in vanzari, d-aia e fericit. Sau poate asa va lasa sa credeti.
      Dupa ani de vanzari ( adica dupa ani de stres, nervi, inghitit tampeniile unora, muscat de buze, griji pt plata vanzarilor pe care le face, inevitabilele tepe/incapacitati de plata etc) isi va da seama ca de fapt nu are o meserie.
      Experienta proprie (am 18 ani in vanzari), nu vreau sa descurajez sau sa supar.
      Sfatul meu e sa incerce sa plece din vanzari si sa faca o meserie adevarata.
      Eu am vrut sa ma fac arheolog. Ai mei m-au obligat sa ma fac asistenta medicala, deh traditie in familie, am facut scoala ca sa le arat ca o pot face, din ambitie, dar n-am profesat 1 minut, nu-mi place.
      Si am ajuns sa fac vanzari ( de care mi s-a acrit ca de mere padurete)

      Ștergere
    3. Sigur ca este la inceput, e ceva ce a prins din mers si deocamdata este fascinat. Vine de multe ori suparat, obosit, este injurat la telefon. E constient ca nu este meseria ideala dar este momentan o meserie pe care incearca sa o exploateze mai ales ca el are un talent nativ pe care nu m-am gandit niciodata cum ar putea sa-l exploateze: are foarte multa imaginatie si pana la 14-15 ani mintea foarte mult. Stie de asemenea ca nu o sa faca vanzari toata viata, ca este ceva temporar dar are inca de invatat. Cand se plictisescte este liber sa aleaga altceva.

      Ștergere
  3. Buna seara, cred ca nu-i prea usor dar, cel mai bun lucru, dupa parerea mea, este ca baiatul sa-si descopere vocatia. Eu cred si sunt ferm convins ca a face ceea ce-ti place dar, mai ales ti se potriveste, este lucrul esential in viata. Dupa o cariera pe care mi-am dorit-o in armata si politie [ am inceput la M.Ap. N. - arma graniceri si m-au pensionat ( in urma unui accident) de la M.I. - politie de frontiera]. Daca vrei sa evoluezi, in timp, poti sa-ti continui studiile si chiar sa-ti schimbi specializarea. O seara linistita si Sarbatori fericite va doresc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur ca ideal ar fi ca fiecare sa faca ceea ce-si doreste dar cred ca nici ei nu stiu foarte clar ce ar vrea sa faca. Deocamdata el este fericit, are si avantajul varstei, al inconstientei si din perspectiva lui viata este usoara si frumoasa. Mai are momente cand fericeste generatia mea pentru siguranta pe care o avea la varsta lui si obiectivele clare(familie, copii, servici, casa), realizeaza ca este destul de greu sa-si intemaieze o familie, sa se bazeze lunar pe un venit sigur, pe un loc de munca. Eu l-am incurajat sa nu stea intr-un loc in care nu se simte bine si sa incerce in continuare sa-si identifice aptitudinile, sa si le perfectioneze, sa acumuleze experiente(placute sau mai putin placute) pentru ca in final sa poata alege o meserie.
      Sarbatori fericite si numai bine!

      Ștergere
  4. Accesati flysky.ro!Veti gasi aici o multime de variante ieftine de zbor!Eu am cumparat si am fost foarte multumita!

    RăspundețiȘtergere
  5. Asta cu profesia e discutie lunga... Sunt foarte putini aceia carora serviciul le ofera satisfactie... Si chiar in cadrul aceleiasi profesii poti sa te ocupi de ceva care-ti place sau poti sa activezi intr-un domeniu care te macina incet dar sigur. Eu am trait asta pe pielea mea. Am avut niste parinti destul de autoritari (in sensul bun al cuvantului), care m-au indreptat usor, pe nesimtite spre ceea ce au crezut ei ca e bine, iar eu am fost un copil foarte, foarte ascultator, care nu le-a iesit din vorba si nu a dorit sa-i supere pana in ultima zi a vietii lor. Asa ca sotul meu s-a ocupat de firma pe care am infiintat-o prin anii '90, a castigat bani, asa ca eu sa pot sa merg in continuare pe drumul meu de inginer proiectant muritor de foame, dar care ii tinea linistiti pe parintii mei. Abia in 2004, atunci cand i-am pierdut pe amandoi, am avut curajul sa plec din institutul care mi-a mancat zilele. Pentru mine nu au fost frumosi decat anii de stagiatura. Am fost mereu "un garcon manque" si viata pe santier mi se potrivea manusa. Dar am si invatat bine, asa ca aveam repartitie dubla. Cum as fi putut sa le spun alor mei (desi intre timp eram casatorita, la casa mea) ca nu ma duc la institut si ca raman pe santier? Cred ca se imbolnaveau de atunci! Mi-am dus crucea cu stoicism, am fost constiincioasa, am fost apreciata, dar nu mi-a placut decat pe alocuri ceea ce faceam. Dupa ce am plecat din proiectare, am stat acasa ocupandu-ma de copii si examenele lor timp de 5 ani, iar pentru firme am facut tot ce se putea de acasa, de pe calculator: site-uri, marketing, oferte etc. Apoi a inceput criza, in 2009, si superbul prim ministru boc [sic!] a luat primul barosul si a purces la distrugerea IMM-urilor cinstite si la falimentarea prostilor care nu au facut nici evaziune fiscala, nici afaceri cu statul. Dupa el, toti au continuat distrugerea inceputa cu buna stiinta (dupa parerea mea). Astfel incat ne-am trezit copiii ploii, traind numai din economii. Noroc ca n-am avut nici un credit. Nimic. Si uite-ma pe mine, cea cu vocatie profesorala, fosta premianta, olimpica etc. gasindu-mi in sfarsit drumul: ii invat pe copii matematica si fizica si, daca e cazul chiar si romana si franceza. Mi-a placut sa invat de cand ma stiu. Singura, cu creionul in mana, inconjurata de carti, numai eu si creierul meu. In plus, de cativa ani deja, mi-am gasit implinirea in activitatea asta care ne uneste pe toti aici: gradinaria. Legumele crescute in propria ta curte. Am renascut. Sunt - in sfarsit - fericita.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa este Iulia din pacate, majoritatea au ajuns sa practice o anume meserie printr-un concurs de imprejurari mai mult sau mai putin constient de ceea ce doreau de fapt si foarte multi se trezesc ca meseria respectiva nu le aduce multumire. Cred ca eram prea mica sa ma pun impotriva vointei parintilor, abia peste cativa ani am vazut ca nu ma poate obliga nimeni sa fac ceea ce nu vreau si nu i-am menajat deloc. Nu am fost copilul docil pe care si-l doreau dar nici copil problema, am ajuns contabil, sunt constiincioasa si meticuloasa dar parca imi doresc altceva. Mi-ar placea si mie sa lucrez cu copii, chiar daca in tinerete nu-mi placeau copiii, in timp preferintele au evoluat si in alte directii si intr-adevar, sa lucrezi in aer liber in gradina mi s-a parut fantastic.
      Cred ca activitatile creative care lasa spatiu si pentru interventia personala sunt in general cele care aduc satisfactii, acum fiecare cu norocul lui....
      Lipsa perspectivei ma innebuneste pe mine, nu ma vizualizez in viitor.
      Multumesc de vizita si multa sanatate Iulia!

      Ștergere